Forfetarul – ucigaşul de firme

Impozitul forfetar asigură colectarea resurselor financiare într-un mod facil, cu un consum minim de resurse din partea statului. Inclusiv firmele supuse acestui tip de impozit ar trebui, cel puţin teoretic, să beneficieze de dispariţia “vizitelor” autorităţile fiscale şi implicit de amenzile care ar fi fost acordate. Forfetarul este un impozit bun dacă are o valoare mică chiar şi pentru cel din urmă plătitor al acestuia.

O bună evidenţiere a efectelor acestui impozit putem realiza printr-o analogie. Să analizăm ce impact ar avea impozitul forfetar dacă s-ar aplica la salariul angajaţilor din câteva domenii de activitate.

Să presupunem că avem un impozit forfetar egal cu jumătate din contribuţiile către stat ale unui angajat cu salar minim (similar unui impozit mic chiar şi pentru investitorii cu câştiguri mici din afaceri). Tot mai multe persoane ar dori să se angajeze în acest domeniu pentru a beneficia de facilităţile oferite (impozite mai mici). Angajatorii ar putea să îşi reducă costurile cu salariile (o împărţire a beneficiilor între angajat şi angajator). Domeniul de activitate ar atrage mai mulţi investitori iar, pe termen lung, concurenţa ar creşte şi în mod implicit preţurile ar scădea cel puţin în termeni reali.

Să analizăm situaţia opusă şi să admitem un impozit forfetar echivalent cu un salariu minim pe economie sau chiar mai mult. Practic salariatul care anterior îşi vindea munca pentru a primi salariul minim pe economie ar putea fie să muncească pe gratis (eventual să aducă bani de acasă pentru a plăti un impozit mai mare decât propriu salariu) fie să solicite o creştere semnificativă a salariului (echivalent pentru o firmă ar fi o încercare de creştere a preţurilor). Angajatorul nu ar putea susţine o creştere a salariilor de o asemenea amploare fără să crească preţurile. O creştere însă a preţurilor va determina o reducere a consumului, scăderea producţiei şi implicit disponibilizarea a o parte dintre angajaţi. Tot mai mulţi ar evita să se angajeze în respectivul domeniu de activitate.

În cazul firmelor cu rentabilităţi scăzute şi în deosebi într-un mediu economic afectat de criză, efectul va fi cu atât mai nociv cu cât creşterea preţurilor nu va avea loc la nivelul așteptat deoarece acestea vor fi parţial frânate de către firmele performante care vor beneficia atât de o reducere a fiscalizării cât şi de dispariţia de pe piaţă a o parte dintre competitori.

În concluzie un impozit forfetar ridicat va conduce la dispariţia unui număr semnificativ de firme (multe dintre acestea afaceri de familie), va influenţa creşterea şomajului, îi va îmbogăţi pe cei bogaţi şi îi va sărăci pe cei săraci şi nu în ultimul rând va priva consumatorul  de diversitatea ofertelor. Ar mai fi de adăugat că, forfetarul joacă inclusiv un rol de barieră la intrarea în domeniile astfel impozitate.

Vă gândiţi poate că acest impozit încurajează performanţa? Unele firme nu sunt performante deoarece nu dispun de capitalul necesar, altele fructifică o nişă de piaţă mai puţin rentabilă şi la urma urmei indiferent care ar fi cauzele reale ale unei rentabilităţi mai scăzute adevărul este că toate oferă locuri de muncă.

Cum ar fi dacă pe piaţă ar exista o firmă unică? Nu aţi avea altă opţiune decât să lucraţi la acea companie pentru a vă câştiga existenţa. Dacă aţi avea ghinionul unui şef dificil, dacă firma v-ar vrea doar pe postul de măturător sau dacă indiferent de valoarea adăugată a muncii v-ar da doar salariul minim pe economie, cum v-aţi simţi? Forfetarul va îngropa firme şi poate o dată cu ele puţin şi din viitorul nostru, un viitor care ar fi putut fi puţin mai bun.

Perspective Privind Metodele de Creştere Economică 3

Efectele tehnologiei în economie – ultima parte (III)

Vă recomandăm să citiţi în prealabil partea I respectiv partea II

Teoriile economice reliefează o economie instabilă, aflată sub efectul schimbărilor tehnologice. Conform teoriilor, fazele de creştere economică pe termen lung datorându-se, apariţiei unor noi tehnologii inovatoare, ce determină apariţia de noi ramuri industriale iar după epuizarea potenţialului de dezvoltare a noilor tehnologii, apare o perioadă de criză care se prelungeşte până când apar noi inovaţii.

În realitate perioada de criză nu se datorează lipsei unei noi tehnologii pe care societatea nu o are la dispoziţie pentru a o implementa şi pentru a asigura astfel dezvoltarea economică. Societatea nu încetează să inoveze, doar că inovaţiile aferente reducerii de cheltuieli tind să ajungă din urmă inovaţiile care conduc la creşterea numărului de locuri de muncă.

Pentru a înţelege fenomenul, este necesar să privim din perspectivă microeconomică, de la nivelul firmelor. Ciclicitatea menţionată în teorii corespunde cu ciclul de viaţă al domeniilor de activitate, în care firmele îşi desfăşoară activitatea. În faza de demaraj şi cea de creştere, firmele urmăresc acapararea cotei de piaţă prin urmare, nu este acordată o atenţie deosebită reducerilor de cheltuieli. În fazele de maturitate şi de declin, firmele se concentrează pe reducerea cheltuielilor ca principală armă concurenţială. În aceste faze, firmele caută să implementeze noi tehnologii de reducere a costurilor, efectul constând în reducerile de personal cu implicaţii asupra creşterii şomajului şi a asistaţilor sociali. Se intră astfel într-o „spirală a şomajului”: reduceri de costuri prin disponibilizări - creşterea şomajului – reducerea consumului – noi reduceri de costuri prin disponibilizări.

  Aceste situaţii de fapt cât şi potenţial viitoare, aparent sumbre pentru deţinătorii de forţă de muncă, scot în evidenţă diminuarea continuă a necesarului de număr de ore de muncă raportate la populaţia activă pentru producerea de bunuri şi servicii. În contextul reliefat, se poate ajunge la situaţia în care doar deţinătorii de capital, precum şi un număr redus din populaţia activă vor beneficia de bunăstare, în timp ce restul populaţiei se va situa în categoria asistaţilor social. Situaţia nu este însă una benefică nici pentru deţinătorii de capital. Îndatoraţi la bănci pentru a realiza bunuri şi servicii pentru o nevoie existentă (a asistaţilor social), dar care nu poate fi transformată în cerere, mulţi dintre deţinătorii de capital vor ajunge să fie ei înşişi şomeri.

Fenomenul descris anterior îşi face simţită prezenţa în special pe parcursul crizelor economice, reliefând un paradox: coexistenţa simultană a unor nevoi care nu pot fi transformate în cerere, provenite din partea categoriilor de asistaţi social, cu capacităţi uriaşe de producţie neutilizate.

Desigur, acest viitor potenţial, a fost adus în discuţie cu scopul de a reliefa necesitatea luării din timp a măsurilor pentru a asigura îmbunătăţirea a ceea ce vom denumi în continuare „echilibru social”. Definim „echilibrul social” ca fiind acea stare a societăţii în care păturile sociale considerate cele mai sărace, deţin mijloacele necesare de existenţă pentru a trăi la un nivel considerat a fi acceptabil de către majoritatea indivizilor din cadrul regiunii teritoriale din care aceştia fac parte.

În acest context, măsurile necesare a fi luate trebuie să urmărească trei obiective:

1.    Creşterea numărului de persoane deţinătoare de capital;

2.    Creşterea numărului de ore de muncă necesare producerii bunurilor şi a serviciilor;

3.    Asigurarea competitivităţii firmelor interne cu cele din străinătate, şi creşterea rezistenţei acestora la fluctuaţiile cererii.

Perspective Privind Metodele de Creştere Economică 2

Privind în viitor - partea II

Vă recomandăm să citiţi în prealabil partea I

Oglinda retrovizoare în care privim istoria, nu este însă suficientă pentru a pătrunde problema în esenţa ei. O viziune asupra viitorului este necesară, în scopul identificării cauzelor şi a soluţiilor. Un viitor pe care omenirea îl poate crea prin tehnologiile descoperite şi fructificate în mediul economic.

Tehnologiile tind spre realizarea de roboţi capabili de a se construi singuri, ceea ce reliefează un viitor în care, practic, nu mai este necesară forţa de muncă în realizarea bunurilor, şi chiar a unor servicii.

Viitorul ne poate rezerva surpriza de a ajunge la punctul în care tehnologia ar putea înlocui sau diminua numărul de locuri de muncă din domenii aparent intangibile. Pornind de la ordinatoare care să controleze mijloacele de transport, înlocuind astfel în totalitate piloţii, şoferii, şi mergând până la posturile de medici, profesori, avocaţi.

Un calculator programat în mod corespunzător datorită capacităţii enorme de prelucrare a informaţiei, şi conectat la instrumentele de diagnosticare, de efectuare a analizelor medicale, poate genera un diagnostic mai rapid şi mai corect decât a unora dintre cei mai buni medici.

Un algoritm de prelucrare a probelor incriminatorii şi de administrare a pedepselor pentru faptele săvârşite, poate stabili o pedeapsă general valabilă pentru oricare individ, indiferent de condiţia socială sau de relaţiile de care dispune. Erorile de judecată putându-se datora doar unor lacune legislative, ceea ce nu ar face decât să scoată în evidenţă nevoia de a efectua modificări ale legislaţiei.

Nu în ultimul rând, accesarea lecţiilor filmate şi efectuarea de exerciţii sub supravegherea calculatorului, poate diminua substanţial numărul de cadre didactice, acestea asigurând doar furnizarea de răspunsuri la diversele întrebări ale elevilor, putând astfel să aibă un număr de 3-4 ori mai mare de elevi sau studenţi.

Privit din această perspectivă, viitorul pare cât se poate de sumbru pentru cei a căror venituri se bazează pe vânzarea muncii În lipsa unor măsuri concrete aplicate pe termen lung, imaginile din perioada marii crize a anilor 1929-1933 vor deveni o realitate permanentă.  

Perspective Privind Metodele de Creştere Economică

Analizând trecutul – partea I

Limitele teoriilor de dezvoltare macroeconomică sunt evidenţiate de existenţa păturilor sociale sărace, a căror venituri se regăsesc sub nivelul minim de subzistenţă. Atât în ţările din lumea a-III-a, a ţărilor în curs de dezvoltare, dar şi în ţări dezvoltate precum Statele Unite ale Americii, Anglia, Franţa, Germania, ponderi importante ale populaţiei provenite din diverse categorii sociale (şomeri, pensionari şi chiar salariaţi), reuşesc cu greu să-şi asigure nevoile minime de supraviețuire, chiar şi în perioadele de boom economic.

Pentru identificarea adevăratelor cauze care determină existenţa acestor fenomene indezirabile, este necesar să realizăm o incursiune în trecut, la momentul în care acestea au început să îşi facă simţită prezenţa.

Ne întoarcem la perioada în care diviziunea muncii nu era prezentă, în care fiecare colectivitate îşi satisfăcea singură necesităţile. Desigur, şi în respectiva perioadă regăsim populaţii sărace în cadrul ţărănimii dar, acest fenomen îşi avea drept cauză principală lipsa obiectului principal al muncii şi anume, pământul sau dependenţa de capriciile fenomenelor naturale, respectiv secete şi inundaţii. Istoria evidenţiază faptul că, momentele de tensiune acumulate de sărăcie au degenerat în revolte, care nu de puţine ori, s-au soldat cu împroprietărirea ţărănimii.

În economia naturală, nu există şomaj, familia îşi acoperă nevoile în funcţie de priceperea de care dă dovadă şi de timpul de care membrii acesteia sunt dispuşi să îl aloce pentru satisfacerea nevoilor. Dar acest tip de economie nu deţine premisele dezvoltării economice, diviziunea muncii constituind un element esenţial dezvoltării. Concluzia este demonstrată în mod empiric prin creşterile de productivitate ce a avut loc în urma aplicării acestei practici manageriale.

Motivul aducerii în discuţie a economiei naturale şi a momentului în care se realizează  trecerea la o economie de schimb, în care diviziunea muncii îşi face simţită prezenţa devine evident. Este momentul de apariţie a şomajului, a categoriilor de persoane care nu deţin un loc de muncă sau a altor mijloace necesare asigurării traiului zilnic. În acest punct, poate fi trasă următoarea concluzie: cauzele care au determinat apariţia păturilor sărace urbane se regăsesc în mecanismele care definesc economia de schimb şi constituie un efect al diviziunii muncii.