Câştigă-le încrederea

Încrederea este elementul esenţial al societăţii umane, indiferent dacă vorbim despre conducerea unei ţări, a unei afaceri, sau de celula de bază a societăţii – familia.

Încrederea accelerează lucrurile. Un lider care ţi-a câştigat încrederea te poate face să urci Everestul, să ai încredere că, împreună cu el, compania la care lucrezi sau ţara în care te afli poate depăşi orice obstacol.

Ce trebuie făcut pentru a câştiga încrederea? Află aşteptările celor pe care îi conduci, promite-le că le vei realiza şi apoi ţine-te de cuvânt. Dacă nu eşti convins că poţi să le îndeplineşti aşteptările atunci nu promite. Încrederea se câştigă în timp îndelungat dar, se poate pierde într-un termen incredibil de scurt.

Pentru a construi încrederea ai nevoie de un caracter puternic. Sinceritatea şi adevărul fundamentează încrederea care merge mână în mână cu integritatea, adică cu aplicarea întotdeauna a unor reguli clare şi etice, fără a exista diferenţieri pe relaţii de rudenie sau interese.

Când mergeţi la vot interesaţi-vă despre ce au făcut candidaţii în trecut. Fiind persoane politice este imposibil ca trecutul să nu le fie relativ uşor de aflat. De multe ori concurenţa are grijă să le scoată la iveală trecutul. Dacă faptele nu au fost de încredere cu certitudine nu le va creşte moralitatea după alegeri. Puterea nu merge mână în mână cu integritatea. Poate o să afirmaţi că astfel, de cele mai multe ori nu o să aveţi pe cine vota. Ei şi ce?

Pentru a genera o atmosferă de încredere într-un colectiv este absolut esenţial să acordaţi încredere. În caz contrar nici colectivul nu va avea încredere în lider.

În concluzie, pentru a câştiga încrederea este nevoie de un comportament integru, de a respecta promisiunile şi nu în ultimul rând de a oferi încredere. Încrederea nu va putea fi câştigată de către cei a căror integritate este pusă la îndoială sau care acţionează după principiul  „mie ce-mi iese din treaba asta?”.

Mai întâi - priorităţile

Privind dintr-un anume unghi trebuie să admitem că, principiile ce ar trebui să guverneze o ţară sunt în fapt o combinaţie a celor ce definesc o organizaţie caritabilă şi o firmă de succes. Fie conduci 10 mii de salariaţi sau peste un milion de bugetari, o asociaţie care ajută câteva sute de copii sau gestionezi resursele pentru a sprijini asistaţii sociali ai unei ţari, fundamentele sunt aceleaşi. Lucrezi cu oamenii şi în mod implicit, pentru a avea rezultate deosebite eşti obligat să respecţi regulile managementului.  

Pentru a reuşi să conduci eficient oamenii este absolut esenţial să ştii unde vrei să ajungi şi ulterior să stabileşti clar cum şi de ce resurse ai nevoie.

A stabili unde doreşti să ajungi înseamnă a îţi stabili scopul şi ulterior o serie de obiective pentru a putea atinge scopul propus. Cei care au succes:

1.   Se concentrează asupra obiectivelor importante.

În acest scop se asigură că: (1) au un număr restrâns de obiective, (2) clar definite şi că (3) oamenii sunt preocupaţi să le ducă la îndeplinire.

2.   Se asigură că toată lumea ştie ce are de făcut.

Ideal ar fi implicarea întregii echipe în stabilirea modului de atingere a obiectivelor.  Când efortul necesar a fi depus este imens şi necesită o echipă de mari dimensiuni, eventual răspândită pe întregul teritoriu al unei ţări, stabilirea clară a procedurilor, mergând până la instrucţiuni de lucru este absolut esenţială. Cu toate acestea este necesar a lăsa oamenilor libertatea de a-şi adapta modul de lucru.

Procedurile şi instrucţiunile de lucru nu pot fi implicit stabilite. Greşeli frecvente au loc atunci când, conducerea stabileşte modul de execuţie fără a experimenta în prealabil. Mai mult, impun proceduri rigide, neadaptate la realitate şi la specificul cultural al personalului executant.

3.   Urmăresc în mod regulat indicatorii care vor duce la realizarea obiectivelor

Este importantă stabilirea modului şi a frecvenţei de afişare a indicatorilor de performanţă şi de execuţie. Dacă indicatorii de performanţă fac referire la aspecte precum vânzări, cheltuieli, lichiditate, indicatorii de execuţie măsoară calitatea, precizia, frecvenţa acţiunilor realizate.

În concluzie este necesară identificarea, definirea clară şi ulterior aducerea la cunoştinţa persoanelor implicate a obiectivelor importante. Stabilirea împreună cu cei implicaţi a modului de realizare. Focalizarea continuă asupra îndeplinirii obiectivelor (urmărire, măsurare) şi nu în ultimul rând motivarea personalului angajat în îndeplinirea acestora.

În articole viitoare vom pune în discuţie inclusiv aspecte ce ţin de motivare.

Despre echilibru în distribuirea avuţiei

Conform organizaţiei Oxfam, un sfert din veniturile nete obţinute de primii 100 dintre cei mai bogaţi oameni ar fi suficiente pentru eradicarea sărăciei din lume. Să dăm câteva exemple despre ce înseamnă concentrarea avuţiei: în lume sunt aproximativ 1200 de miliardari; în China 60% din venit este concentrat în mâinile a 10% dintre familii, ceea ce face ca distribuţia venitului din această ţară să atingă Everestul inegalităţii, la fel ca în Africa de Sud. Concentrarea capitalului este o condiţie necesară pentru dezvoltarea economiei dar, o concentrare excesivă poate fi dăunătoare.

Fiind un articol scris în colaborare şi pentru a nu multiplica informaţia, acesta a fost publicat integral pe Blogul de Logica Economica.

Deponenţii – investitorii care ar trebui să plătească oalele sparte?

Opinii pro şi contra achitării de către deponenţi a oalelor sparte de bănci au tot fost vehiculate în această perioadă.

Susţinătorii achitării notei de către cei ce deţin depozite în bănci pornesc de la atribuirea rolului de investitor, deponenţilor. Au investit în depozite cu profit mic, şi-au asumat un risc pe măsură dar, riscul a avut totuşi loc şi implicit investitorii trebuie să plătească.

Opiniile contra se bazează pe faptul că, deponenţii au depus sumele de bani în păstrare. Băncile nu au nici un drept asupra banilor.

Dacă privim în trecut, când banii având la bază metalele preţioase îşi păstrau valoarea, deponenţii puteau fi consideraţi într-adevăr investitori. Timpurile însă s-au schimbat. Să analizăm puţin cu ce se diferenţiază trecutul:

1.     Inflaţia – dacă în vremuri trecute banii îşi menţineau valoarea, inflaţia fiind aproape 0, în ziua de azi inflaţia este semnificativă. Cei care doresc să păstreze bani pentru zile negre trebuie să depună banii la bancă pentru a ameliora procesul de eroziune a puterii de cumpărare a banilor.

2.     Legislaţia care obligă firmele să efectueze plăţi prin bancă. Nu uitaţi de faptul că, iubiţii noştri conducători puneau la un moment dat problema ca şi persoanele fizice să nu poată efectua plăţi în cash peste o anumită valoare către persoanele juridice.

3.     Mai nou, băncile (a se vedea BCR) au început să aplice comisioane la plata utilităţilor la ghişeu. Acesta fiind un alt mod de a împinge populaţia spre a ţine banii în format electronic.

4.     Băncile acordă credite fără a avea şi sumele necesare în depozite. În trecut banca acorda împrumuturi de o valoare inferioară depozitelor, ele fiind obligate să păstreze parte din bani pentru a acoperi eventualele retrageri. Azi, băncile pot acorda împrumuturi de n ori valoarea depozitelor (a se vedea Zeitgeist Addendum). Riscul de faliment al băncii creşte astfel considerabil iar, acest risc nu se datorează deponenţilor. Mai mult, deponenţii nu beneficiază de pe urma acestor riscuri printr-o dobândă semnificativ mai ridicată.

Am întâlnit opinii care puneau întrebarea retorică – dacă nu deponenţii trebuie să plătească atunci cine trebuie să achite nota? Până la urmă banii au fost cheltuiţi.

Să oferim câteva soluţii:

1.     Acţionarii băncilor în cauză sunt primii vizaţi. Ei trebuie să acorde dreptul de proprietate către deponenţi.

2.     Angajaţii băncilor – vorbim de cei care au condus băncile dar şi de salariaţii care au câştigat bani frumoşi din comisioanele obţinute ca urmare a creditelor acordate. Facem referire la acele credite, care nu ar fi trebuit acordate deoarece cei care au solicitat împrumutul nu îndeplineau în fapt nici măcar condiţiile şi aşa relaxate ale băncii.   

3.     Conducătorii băncilor centrale care au acceptat condiţii laxe de creditare.

4.     Celelalte bănci. Să analizăm un pic ce se întâmplă atunci când o persoană x face un împrumut, să presupunem de 50000 euro de la o bancă A. Cel care a vândut bunul are cont la banca B. Aşadar banca A trebuie să vireze băncii B cei 50000 de euro. În fapt, această acţiune nu are loc efectiv. De cele mai multe ori banca A înregistrează o datorie faţă de banca B pentru care plăteşte dobândă în timp ce, banca A înregistrează o creanţă faţă de banca B pentru care primeşte dobândă. Astfel banca B devine practic un deponent al băncii A. Acest sistem a încurajat generarea excesivă de bani, inflaţie şi implicit aceste bănci ar trebui să fie primele care plătesc nota băncilor în suferinţă.  

5.     Statul. Da! Statul ar trebui să plătească o parte dintre aceste pierderi, deoarece a obţinut beneficii (impozite pe profit atât asupra deponenţilor cât şi a băncii, a impozitelor aplicate câştigurilor salariaţilor din comisioanele de acordare a creditelor cât şi a taxelor şi a impozitelor obţinute ca urmare a bunurilor achiziţionate prin credite). Dacă vă construiţi o locuinţă prin credit numai TVA-ul plătit pentru materii prime, utilităţi etc. reprezintă în România 20% din valoare. Da, statul înseamnă buzunarul nostru dar, tot el a beneficiat de pe urma creditelor acordate în mod descreierat. În plus au făcut legi care să împingă poporul să îşi ţină banii în bănci şi susţinătorii acelor legi ar trebui să plătească cu însăşi averea lor sau cel puţin o parte a acesteia. Daţi o monedă care să îşi păstreze valoarea (vezi articolul Noi monede de economisire - creditare) nu obligaţi firmele şi populaţia să facă plăţi prin bancă, nu relaxaţi creditarea şi atunci da, deponenţii vor putea fi consideraţi investitori. Aşadar statul ar trebui să calculeze cât a beneficiat de pe urma creditării nebune, fie şi cu aproximaţie şi să achite partea lui de notă de plată.

Chiar şi în cazul acordării unor credite neperformante, semnificative ca pondere în total, rămâne o pondere semnificativă de credite performante. Dacă avem 40% din portofoliu credite neperformante asta înseamnă că, din 100 de lei doar 40 de lei sunt pierduţi. În realitate, din cei 40 de lei, o parte pot fi recuperaţi prin executare. Să spunem 15 lei. Aşadar pierderea ar fi de 25%. Acum poate fi realizată o nouă bancă din activele performante şi din cele ce vor putea fi obţinute ca urmare a executărilor. De unde recuperăm ceilalţi 25% pentru deponenţi? După executarea celor de la punctele 1-5 se va vedea cât mai rămâne de achitat din depozitele deponenţilor.

Şi da, în cazul Ciprului, deponenţii din alte ţări care nu desfăşurau activităţi reale comerciale şi care au urmărit doar dobânzi mari şi beneficierea de impozite mici ar trebui să fie primii pe listă la achitat (dintre deponenţi). Nu ciprioţii. Nu este vina populaţiei locale nici pentru politica conducătorilor lor, nici pentru injecţia de lichidităţi adusă de străini - de N ori Produsul Intern Brut al acestei ţări.

PS: Credeți că în România într-o situaţie similară, cei de la punctele 1-5 vor fi cei care vor achita cel puţin parţial nota de plată? J