Distribuirea avuţiei 2

- partea II -

În documentul intitulat “Mecanica Modernă a Banilor”, Banca centrală a Statelor Unite descrie procesul de bază al creaţiei banilor într-un sistem bancar cu rezervă fracționară, proces care are loc într-o formă asemănătoare la nivelul oricărui alt stat. În principal, mecanismul se desfăşoară astfel: Guvernul emite bonuri de trezorerie pe care le schimbă cu bancnote emise de Rezerva Federală. O dată ce s-a făcut schimbul, banii primiţi sunt depuşi într-un cont bancar şi devin imediat parte din rezervele băncii, la fel ca toate depunerile.

În momentul în care acordă credite, băncile au obligaţia de a menţine rezervele cerute de lege egale cu un procent prescris din depozitele sale. Aceste rezerve variază de la o ţară la alta şi, în timp, de la o perioadă la alta. Dacă procentul ar fi de 10%, la un depozit de 10 miliarde de dolari, 9 miliarde pot fi folosite ca bază pentru un nou împrumut. Persoanele care vor împrumuta cele 9 miliarde, le vor depune cel mai probabil tot în conturi bancare care devin depozite. Procesul se repetă, rezultatul fiind că, de nouă ori mai mulţi bani pot fi creați din nimic. Mai multe detalii privind modul de realizare a banilor regăsiţi în filmul Zeitgeist postat în secţiunea video a acestui blog.

Considerăm necesare precizările anterior efectuate, pentru a evidenţia faptul că, banii sunt creați din nimic de către instituţii ale statului - băncile centrale, dar şi de către instituţii private, în speţă - băncile comerciale. Dar aceşti bani creați din nimic afectează populaţia prin inflaţie.

Banca centrală ar trebui să se asigure că masa monetară aflată în circulaţie, se regăseşte într-o permanentă corelaţie cu totalitatea bunurilor şi serviciilor supuse vânzării. Dar, acest deziderat nu este îndeplinit. De altfel, Keynes, la întrebarea: de câţi bani are nevoie economia?, a răspuns: “dă bani economiei oricâţi îi trebuie, până când rata dobânzii să fie sub nivelul ratei de profit”. Cum politicile actuale ale băncilor centrale converg către aplicarea măsurilor keynesiene, nu ne rămâne decât să constatăm avalanşa de masă monetară pompată în circulaţie. În plus, Keynes, ne lasă fără răspuns la întrebări precum: cu cât sub nivelul ratei de profit? şi care rată a profitului? Să nu uităm faptul că, fiecare firmă are propria rată a profitului (în situaţia în care nu se află pe pierdere), iar ratele de profitabilitate ale diferitelor domenii de activitate sunt substanţial diferite.

În aceste condiţii, populaţia este cea îndreptăţită să creeze şi să beneficieze de masa monetară nou creată, principala metodă fiind aceea de a se implica în finanţarea investiţiilor. Atunci când un întreprinzător doreşte să obţină resurse financiare pentru dezvoltarea sau pentru punerea bazelor unei noi afaceri, populaţia, prin banca naţională, poate acorda capital în condiţiile în care afacerea este considerată ca având potenţial. Practic, întreprinzătorul devine partener cu întreaga populaţie din care face parte, cotele de participare fiind proporţionale cu capitalul investit de către cele două părţi.

Este absolut necesar ca populaţia să fie reprezentată printr-o instituţie, care să funcţioneze asemănător sif-urilor (Societăţi de Investiţii Financiare) , cu observaţia că, deţinătorii pot beneficia de dividende şi de o parte din cifra de afaceri, dar fără a putea să vândă capitalul deţinut. Necesitatea de a beneficia de o cotă parte din cifra de afaceri, indiferent de profitabilitatea afacerii, funcţie de aportul de capital adus, dar şi de specificitatea afacerii, rezidă din “spiritualitatea” întreprinzătorului de a se juca cu cifrele contabile, sau chiar de a diminua profiturile prin firme “căpuşă”.

În ceea ce priveşte lipsirea dreptului de vânzare a cotei parte rezidă din două considerente:

1.   Nu este normal să vinzi ceea ce ai obţinut doar din simplul fapt că faci parte din cadrul unei societăţi;

2.   Scopul este acela de a asigura un venit garantat tuturor membrilor societăţii pe tot parcursul vieţii, diminuând în acelaşi timp povara fiscalităţii. 

Persoanele abilitate în evaluarea planurilor de afaceri, trebuie să îşi realizeze activitatea, fără a cunoaşte datele de identificare ale antreprenorului, iar dosarele trebuie trimise în mod aleatoriu în toate regiunile ţării.

Aplicarea metodei aduce şi alte avantaje, cum ar fi: creşterea numărului şi a volumului investiţiilor, scăderea şomajului, creşterea consumului atât ca urmare a noilor angajări cât şi a redistribuirii avuţiei către pătura săracă a societăţii.

Încheiem prin a vă îndemna să identificați şi să comentaţi deficienţele sistemului propus şi vă invităm să veniţi cu propuneri de îmbunătăţire sau, de ce nu, cu alte sisteme.

Distribuirea avuţiei

- partea I -

Concentrarea avuţiei naţiunilor în mâinile unui număr limitat de privilegiaţi ai societăţii este deja o informaţie cunoscută publicului larg. Este totuşi interesant cum clasa politică încearcă să îmbunătăţească situaţia raportată. Scandalul din Germania provocat de cosmetizarea raportului privind sărăcia şi distribuţia avuţiei demonstrează că, actualele măsuri economice acutizează sărăcia şi distribuţia inegală a avuţiei. Ce altceva mai poţi afirma când, documentul relevă faptul că, jumătatea de jos a populaţiei deţine doar un procent din avuţia naţiunii.

Problema fundamentală este că, în istoria noastră nu avem un exemplu de urmat care să asigure atât o distribuire relativ echitabilă a avuţiei cât şi libertatea democratică. Mai devreme sau mai târziu sărăcia aduce revolte, războaie şi revoluţii. Schimbări de sistem temporare care nu pot schimba natura umană. Din păcate, natura umană ne conduce către aceleaşi sistem, indiferent de denumirea purtată: monarhie, democraţie şi chiar comunism. Da, inclusiv în comunism exista o clasă care se bucura în mod privilegiat de bogăţiile poporului. Chiar dacă în comunism bunurile aparţin teoretic tuturor, adevărul este că ceea ce contează cu adevărat nu este numele proprietarului ci numele celui care beneficiază de acestea.

Fundamental ne comportăm asemănător rudelor noastre, maimuţele. Voi apela la maimuţe deoarece se poate astfel elimina zgomotul de fundal specific evoluţiei umane şi reliefa cu relativă uşurinţă fundamentele psihologice ale naturii umane.

În linişte, un şir indian de urangutani pătrund pe teritoriul altor maimuţe. Surprind şi ucid un alt urangutan. Nu îl mănâncă, nu aveau nimic de împărţit. Ar mai fi de adăugat lupta pentru conducerea colectivului şi modul de detronare a conducătorilor? Faptul că liderul ia totul: femele, hrană (noroc că nu poate mânca singur toată prada)? Într-un mediu mult mai complex, în lumea oamenilor, evenimentele au loc în mod similar. Globalizarea nu a făcut decât să concentreze şi mai mult avuţia.

Pentru a schimba situaţia ar fi necesar să ne schimbăm pe noi, lucru de fapt imposibil cel puţin în următoarele sute de mii dacă nu milioane de ani. Şi totuşi, situaţia existentă nu este acceptabilă. Trebuie să găsim soluţii alternative de a ne revărsa natura umană într-o altă formă de comportament. Acelaşi comportament agresiv se întâlneşte atât la oamenii care luptă în război, în ringul de box sau în disputele academice. Cu toate acestea rezultatele asupra conaţionalilor sunt complet diferite. Primele conduc spre regres în timp ce ultimele spre dezvoltare.

Trimiterea în luptă a milioane de oameni pentru a curăţa dintre săraci şi a ferici pe cei rămaşi în viaţă, fie doar şi pentru simplul fapt că trăiesc, nu trebuie să mai constituie supape de refulare. Asigurarea unui nivel de trai minim a membrilor societăţii trebuie să constituie obiectivul prioritar al conducerii unei ţări. Inexistenţa în istorie a unor societăţi demne de urmat, ne împinge spre identificarea unor măsuri construite de la zero. Măsurile, utopice poate pentru o parte dintre privitorii împietriţi în ideologia actualului sistem, vor fi înaintate în partea a doua a articolului. 

Concentraţi resursele pe ceea ce este cu adevărat important

Rezultatele unui studiu aplicat pe un număr de câteva sute de companii a relevat faptul că, deşi peste 90% dintre directori au afirmat că organizaţia lor este orientată spre client, sub 10% dintre clienţii respectivelor companii au fost de acord cu aceste afirmaţii.

Dacă aceste rezultate au fost obţinute de companii a căror activitate se desfăşoară într-un mediu concurenţial, se pune întrebarea retorică: oare câţi „clienţi” care beneficiază de serviciile oferite de statul Român consideră că acesta este orientat spre nevoile lor?

În perioadele de criză economică, companiile şi de multe ori statele sunt obligate să-şi reducă cheltuielile. Astfel de decizii sunt cruciale deoarece, s-a constatat în foarte multe situaţii că, ameliorările înregistrate prin punerea în aplicare de astfel de soluţii sunt de scurtă durată.

Orice decizie de această natură trebuie luată după ce se răspunde la două întrebări:

1.     ce îi face pe clienţi să achiziţioneze şi

2.     ce anume din ceea ce oferim nu este important pentru aceştia.

Nu vă bazaţi deciziile pe ceea ce credeţi că vor sau nu clienţii. Răspunsurile trebuie să le aflaţi doar de la ei.

De fapt, nu doar în perioadele de criză firmele competitive caută răspunsuri la aceste întrebări. Este o căutare fără sfârşit, determinată de schimbările permanente ce au loc în preferinţele clienţilor.

Abia după ce aveţi răspunsurile la aceste întrebări puteţi să reduceţi din ceea ce nu are valoare pentru clienţi şi să concentraţi resursele astfel obţinute pentru a le îndeplini mai bine aşteptările.

 Din nefericire, reducerile (cu precădere cele de personal), au loc fără a regândi activitatea. Redistribuirea sarcinilor personalului disponibilizat către angajaţii rămaşi (exceptând situaţiile în care acesta era în surplus), conduce la creşterea exagerată a stresului putând astfel cauza epuizare.

În sectorul de stat situaţia este similară. există suficiente domenii cu surplus de personal dar şi sectoare cu deficit. Sunt destui care plimbă câteva hârtii care mai mult ne încurcă viaţa decât ne ajută în timp ce, în unele săli de aşteptare a unor spitale, bolnavii îşi aşteaptă rândul ore în şir cu dureri îngrozitoare. Ar fi interesant dacă, o liberalizare totală a serviciilor de stat ar avea loc. Oare ce servicii ar supraviețui, dar, mai ales, ce modificări credeţi că ar avea loc în oferirea acestor servicii?

Este o întrebare ipotetică dar, ceea ce azi poate fi un exerciţiu de imaginaţie, mâine poate fi sâmburele unei revoluţii.

Calea de a creşte performanţa

Toţi specialiştii sunt de acord că prima etapă în procesul de creştere a performanţei companiilor este aceea de a identifica cei mai buni angajaţi. Poate părea foarte simplu dar, în realitate această etapă este mult mai dificilă decât pare. Dacă sunteţi şef, este posibil să afirmaţi că vă cunoaşteţi foarte bine subordonaţii şi că, în mod implicit, ştiţi care sunt cei mai buni. Din păcate, criteriile de evaluare ale şefilor sunt diferite de cele ale clienţilor.

Aveţi impresia că nu toţi salariaţii relaţionează cu clienţii? De fapt puţini sunt cei care au drept clienţi doar proprii lor şefi. În această categorie putem include majordomii. În aproape toate situaţiile însă, serviciile furnizate sunt intrări pentru alţi angajaţi, chiar dacă nu este vorba în mod direct de clientul firmei. Salariaţii care beneficiază de pe urma acţiunilor altor angajaţi sunt în fapt clienţii celor din urmă. Ei sunt cu adevărat în măsură să-şi expună opinia.

Şefii au tendinţa de a evalua corespunzător un angajat care îşi îndeplineşte „fără a comenta” atribuţiile, în timp ce clienţii pot avea nu numai alte aşteptări ci chiar nevoi aflate în conflict cu ordinele date de şefi.

După ce aţi stabilit care sunt cei mai buni, este necesar să analizaţi. Ei bine din acest punct lucrurile se complică şi mai mult. Unii specialişti consideră talentul ca fiind elementul definitoriu ce diferenţiază performerii, în timp ce alţii pun accent pe modul de realizare a activităţilor. Adevărul este că cele două se întrepătrund dar nu se şi suprapun. Având în vedere că acţiunile sunt cel mai uşor de observat şi analizat, este evident că, în lipsa cunoştinţelor psihologice, cel mai bine, în practică, este să optaţi pentru a urmări acţiunile. Până la urmă ceea ce ne interesează cu adevărat nu este complexitatea din spatele acțiunilor ci acţiunile în sine (cel puţin dacă avem în vedere rezultatul final şi nu realizarea unei analize ştiinţifice).

Pentru ca lucrurile să fie şi mai complexe, susţinătorii „talentelor”, consideră că, din moment ce angajaţii au fost selectaţi funcţie de talente, este necesar a fi lăsaţi să îşi găsească singuri calea spre a realiza obiectivele firmei. Desigur, după ce au fost învăţaţi să vorbească limbajul comun, specific domeniului. Altfel spus, le-au fost împărtăşite cunoştinţele necesare.

Susţinătorii „acţiunilor” sunt de altă opinie. Ei consideră că, dacă doreşti să obţii excelenţa de la cât mai mulţi angajaţi, trebuie să îi înveţi pe ceilalţi să facă lucrurile la fel ca cei mai buni.

Adevărul este că, realitatea este mult mai complexă, dând dreptate ambelor teorii şi în acelaşi timp infirmându-le pe amândouă. Totul depinde de context. Măiestria managerului constând în a stabili când trebuie impus un standard şi când trebuie lăsată libertatea salariatului de a-şi găsi singur calea spre îndeplinirea obligaţiilor. Până la urmă, există mai multe căi spre a obţine aceleaşi rezultate şi foarte puţini manageri care îşi merită cu adevărat funcţia.