Partea I
Între numărul de verificări
efectuate de către organele de control ale statului şi soliditatea “relaţiilor” politice ale
patronilor firmele controlate există o corelaţie inversă. La fel de cunoscut vă
este şi faptul că, organele de control au un plan de amenzi care, în mod
evident, se realizează de pe „spatele”
celorlalte firme. Nici nu se poate altfel din moment ce, trăim într-o ţară în
care, aplicarea dreptăţii se pedepseşte (Un poliţist de la Rutieră şi-a oprit şeful în trafic. A fost sancţionat disciplinar şi trimis la psiholog! )
Oare merită patronii compasiune?
Unii da, alţii nu. Sunt prea mulţi patroni care au faţă de salariaţi un
comportament complet inadecvat (nu în zadar s-a dus vorba - „să muncească la
patron, să vadă el/ea cum este”), care nu îşi motivează şi nici nu îşi dezvoltă
profesional angajaţii.
Sunt şi salariaţi care, atunci
când nu sunt supravegheaţi trag pe dreapta, pentru care calitatea rezultatelor
muncii lor nu contează sau, mai grav, se ocupă de redistribuirea avuţiei (de la
patron în propriul buzunar). Desigur, aceeaşi oameni regăsim atât la privat cât
şi în aparatul bugetar. Nu aruncaţi vina numai asupra patronilor, de multe ori
mediul nociv este generat chiar de către colegi şi şefi. Vina aparţine ambelor
părţi, alte ori însă, vorbim de caractere care nu se potrivesc.
Sunt însă atât patroni cât şi
salariaţi (inclusiv şefi) deosebiţi. Ei sunt norocoşii care se potrivesc
locului de muncă, care au colegi, subordonaţi, şefi şi/sau patroni deosebiţi
dar, mai ales, au un caracter extraordinar.
Revenind însă, cel ce merită cu
adevărat compasiune în această situaţie este consumatorul, indiferent de vârstă
sau statut - copil, salariat, patron, pensionar, şomer etc. Deşi amenzile sunt
realizate pentru protecţia acestuia, în
mod paradoxal, scopul nu este atins. Care este realitatea?
În cazul firmelor protejate, fie
organului de control nu i se permite vizitarea acestora fie, vizitează sediile
(după o anunţare prealabilă) fără a-şi îndeplini atribuţiile. Multe firme oferă
şpagă organelor de control pentru ca amenda să fie minimă (din păcate, de multe
ori amenda nu reflectă o problemă reală sau care, să pună în pericol sănătatea
consumatorului ci, doar anumite aspecte birocratice) iar, celelalte sunt
obligate să plătească amenzi usturătoare.
Pentru firme, amenzile sunt
similare impozitelor de tip forfetar. Grav este că, suma şi momentul în care
„impozitările” au loc, nu sunt cunoscute. Drept urmare, firmele nu îşi pot
gestiona riscul. Având în vedere acest impozit, firmele sunt obligate să
majoreze preţurile. Vor sări ca arşi economiştii să afirme că, preţurile sunt
date de cerere şi ofertă. Adevărat! Există însă şi un dar. Preţurile sunt date
de cerere şi ofertă pe termen scurt. Pe termen lung însă, firmele care nu îşi
acoperă costurile de producţie (inclusiv amenzile) falimentează, oferta scade
iar, şomajul şi preţurile cresc.