Efectele tehnologiei în economie – ultima parte (III)
Teoriile
economice reliefează o economie instabilă, aflată sub efectul schimbărilor tehnologice.
Conform teoriilor, fazele de creştere economică pe termen lung datorându-se, apariţiei unor noi tehnologii inovatoare, ce
determină apariţia de noi ramuri industriale iar după epuizarea potenţialului
de dezvoltare a noilor tehnologii, apare o perioadă de criză care se
prelungeşte până când apar noi inovaţii.
În
realitate perioada de criză nu se datorează lipsei unei noi tehnologii pe care
societatea nu o are la dispoziţie pentru a o implementa şi pentru a asigura
astfel dezvoltarea economică. Societatea nu încetează să inoveze, doar că
inovaţiile aferente reducerii de cheltuieli tind să ajungă din urmă inovaţiile
care conduc la creşterea numărului de locuri de muncă.
Pentru
a înţelege fenomenul, este necesar să privim din perspectivă microeconomică, de
la nivelul firmelor. Ciclicitatea menţionată în teorii corespunde cu ciclul de
viaţă al domeniilor de activitate, în care firmele îşi desfăşoară activitatea.
În faza de demaraj şi cea de creştere, firmele urmăresc acapararea cotei de
piaţă prin urmare, nu este acordată o atenţie deosebită reducerilor de
cheltuieli. În fazele de maturitate şi de declin, firmele se concentrează pe
reducerea cheltuielilor ca principală armă concurenţială. În aceste faze,
firmele caută să implementeze noi tehnologii de reducere a costurilor, efectul
constând în reducerile de personal cu implicaţii asupra creşterii şomajului şi
a asistaţilor sociali. Se intră astfel într-o „spirală a şomajului”: reduceri
de costuri prin disponibilizări - creşterea şomajului – reducerea consumului –
noi reduceri de costuri prin disponibilizări.
Aceste situaţii de fapt cât şi potenţial viitoare, aparent sumbre pentru
deţinătorii de forţă de muncă, scot în evidenţă diminuarea continuă a
necesarului de număr de ore de muncă raportate la populaţia activă pentru
producerea de bunuri şi servicii. În contextul reliefat, se poate ajunge la
situaţia în care doar deţinătorii de capital, precum şi un număr redus din
populaţia activă vor beneficia de bunăstare, în timp ce restul populaţiei se va
situa în categoria asistaţilor social. Situaţia nu este însă una benefică nici
pentru deţinătorii de capital. Îndatoraţi la bănci pentru a realiza bunuri şi
servicii pentru o nevoie existentă (a asistaţilor social), dar care nu poate fi
transformată în cerere, mulţi dintre deţinătorii de capital vor ajunge să fie
ei înşişi şomeri.
Fenomenul
descris anterior îşi face simţită prezenţa în special pe parcursul crizelor
economice, reliefând un paradox: coexistenţa simultană a unor nevoi care nu pot
fi transformate în cerere, provenite din partea categoriilor de asistaţi
social, cu capacităţi uriaşe de producţie neutilizate.
Desigur,
acest viitor potenţial, a fost adus în discuţie cu scopul de a reliefa
necesitatea luării din timp a măsurilor pentru a asigura îmbunătăţirea a ceea
ce vom denumi în continuare „echilibru social”. Definim „echilibrul social” ca
fiind acea stare a societăţii în care păturile sociale considerate cele mai
sărace, deţin mijloacele necesare de existenţă pentru a trăi la un nivel
considerat a fi acceptabil de către majoritatea indivizilor din cadrul regiunii
teritoriale din care aceştia fac parte.
În acest context, măsurile necesare a fi luate trebuie să
urmărească trei obiective:
1.
Creşterea numărului de persoane deţinătoare de capital;
2.
Creşterea numărului de ore de muncă necesare producerii
bunurilor şi a serviciilor;
3. Asigurarea
competitivităţii firmelor interne cu cele din străinătate, şi creşterea
rezistenţei acestora la fluctuaţiile cererii.
