Opinii pro şi contra achitării de către deponenţi
a oalelor sparte de bănci au tot fost vehiculate în această perioadă.
Susţinătorii achitării notei de către cei ce deţin
depozite în bănci pornesc de la atribuirea rolului de investitor, deponenţilor.
Au investit în depozite cu profit mic, şi-au asumat un risc pe măsură dar, riscul
a avut totuşi loc şi implicit investitorii trebuie să plătească.
Opiniile contra se bazează pe faptul că, deponenţii
au depus sumele de bani în păstrare. Băncile nu au nici un drept asupra
banilor.
Dacă privim în trecut, când banii având la bază
metalele preţioase îşi păstrau valoarea, deponenţii puteau fi consideraţi
într-adevăr investitori. Timpurile însă s-au schimbat. Să analizăm puţin cu ce
se diferenţiază trecutul:
1. Inflaţia – dacă în vremuri trecute banii
îşi menţineau valoarea, inflaţia fiind aproape 0, în ziua de azi inflaţia este
semnificativă. Cei care doresc să păstreze bani pentru zile negre trebuie să
depună banii la bancă pentru a ameliora procesul de eroziune a puterii de
cumpărare a banilor.
2. Legislaţia care obligă firmele să
efectueze plăţi prin bancă. Nu uitaţi de faptul că, iubiţii noştri conducători
puneau la un moment dat problema ca şi persoanele fizice să nu poată efectua
plăţi în cash peste o anumită valoare către persoanele juridice.
3. Mai nou, băncile (a se vedea BCR) au
început să aplice comisioane la plata utilităţilor la ghişeu. Acesta fiind un
alt mod de a împinge populaţia spre a ţine banii în format electronic.
4. Băncile acordă credite fără a avea şi
sumele necesare în depozite. În trecut banca acorda împrumuturi de o valoare
inferioară depozitelor, ele fiind obligate să păstreze parte din bani pentru a
acoperi eventualele retrageri. Azi, băncile pot acorda împrumuturi de n ori
valoarea depozitelor (a se vedea Zeitgeist Addendum). Riscul de faliment al băncii creşte astfel considerabil iar,
acest risc nu se datorează deponenţilor. Mai mult, deponenţii nu beneficiază de
pe urma acestor riscuri printr-o dobândă semnificativ mai ridicată.
Am întâlnit opinii care puneau întrebarea retorică
– dacă nu deponenţii trebuie să plătească atunci cine trebuie să achite nota?
Până la urmă banii au fost cheltuiţi.
Să oferim câteva soluţii:
1.
Acţionarii băncilor în cauză sunt primii vizaţi. Ei trebuie să acorde
dreptul de proprietate către deponenţi.
2.
Angajaţii băncilor – vorbim de cei care au condus băncile
dar şi de salariaţii care au câştigat bani frumoşi din comisioanele obţinute ca
urmare a creditelor acordate. Facem referire la acele credite, care nu ar fi
trebuit acordate deoarece cei care au solicitat împrumutul nu îndeplineau în
fapt nici măcar condiţiile şi aşa relaxate ale băncii.
3.
Conducătorii băncilor centrale care au acceptat condiţii laxe de
creditare.
4.
Celelalte bănci. Să analizăm un pic ce se întâmplă atunci când o
persoană x face un împrumut, să presupunem de 50000 euro de la o bancă A. Cel
care a vândut bunul are cont la banca B. Aşadar banca A trebuie să vireze
băncii B cei 50000 de euro. În fapt, această acţiune nu are loc efectiv. De
cele mai multe ori banca A înregistrează o datorie faţă de banca B pentru care
plăteşte dobândă în timp ce, banca A înregistrează o creanţă faţă de banca B
pentru care primeşte dobândă. Astfel banca B devine practic un deponent al
băncii A. Acest sistem a încurajat generarea excesivă de bani, inflaţie şi
implicit aceste bănci ar trebui să fie primele care plătesc nota băncilor în
suferinţă.
5. Statul. Da! Statul ar
trebui să plătească o parte dintre aceste pierderi, deoarece a obţinut
beneficii (impozite pe profit atât asupra deponenţilor cât şi a băncii, a
impozitelor aplicate câştigurilor salariaţilor din comisioanele de acordare a
creditelor cât şi a taxelor şi a impozitelor obţinute ca urmare a bunurilor
achiziţionate prin credite). Dacă vă construiţi o locuinţă prin credit numai
TVA-ul plătit pentru materii prime, utilităţi etc. reprezintă în România 20%
din valoare. Da, statul înseamnă buzunarul nostru dar, tot el a beneficiat de
pe urma creditelor acordate în mod descreierat. În plus au făcut legi care să
împingă poporul să îşi ţină banii în bănci şi susţinătorii acelor legi ar
trebui să plătească cu însăşi averea lor sau cel puţin o parte a acesteia. Daţi
o monedă care să îşi păstreze valoarea (vezi articolul Noi monede de economisire - creditare) nu obligaţi firmele şi populaţia să
facă plăţi prin bancă, nu relaxaţi creditarea şi atunci da, deponenţii vor
putea fi consideraţi investitori. Aşadar statul ar trebui să calculeze cât a
beneficiat de pe urma creditării nebune, fie şi cu aproximaţie şi să achite
partea lui de notă de plată.
Chiar şi în cazul acordării unor credite
neperformante, semnificative ca pondere în total, rămâne o pondere
semnificativă de credite performante. Dacă avem 40% din portofoliu credite
neperformante asta înseamnă că, din 100 de lei doar 40 de lei sunt pierduţi. În
realitate, din cei 40 de lei, o parte pot fi recuperaţi prin executare. Să
spunem 15 lei. Aşadar pierderea ar fi de 25%. Acum poate fi realizată o nouă
bancă din activele performante şi din cele ce vor putea fi obţinute ca urmare a
executărilor. De unde recuperăm ceilalţi 25% pentru deponenţi? După executarea
celor de la punctele 1-5 se va vedea cât mai rămâne de achitat din depozitele
deponenţilor.
Şi da, în cazul Ciprului, deponenţii din alte ţări
care nu desfăşurau activităţi reale comerciale şi care au urmărit doar dobânzi
mari şi beneficierea de impozite mici ar trebui să fie primii pe listă la
achitat (dintre deponenţi). Nu ciprioţii. Nu este vina populaţiei locale nici
pentru politica conducătorilor lor, nici pentru injecţia de lichidităţi adusă
de străini - de N ori Produsul Intern Brut al acestei ţări.
PS: Credeți că în România într-o situaţie
similară, cei de la punctele 1-5 vor fi cei care vor achita cel puţin parţial
nota de plată? J
