Distribuirea avuţiei 2

- partea II -

În documentul intitulat “Mecanica Modernă a Banilor”, Banca centrală a Statelor Unite descrie procesul de bază al creaţiei banilor într-un sistem bancar cu rezervă fracționară, proces care are loc într-o formă asemănătoare la nivelul oricărui alt stat. În principal, mecanismul se desfăşoară astfel: Guvernul emite bonuri de trezorerie pe care le schimbă cu bancnote emise de Rezerva Federală. O dată ce s-a făcut schimbul, banii primiţi sunt depuşi într-un cont bancar şi devin imediat parte din rezervele băncii, la fel ca toate depunerile.

În momentul în care acordă credite, băncile au obligaţia de a menţine rezervele cerute de lege egale cu un procent prescris din depozitele sale. Aceste rezerve variază de la o ţară la alta şi, în timp, de la o perioadă la alta. Dacă procentul ar fi de 10%, la un depozit de 10 miliarde de dolari, 9 miliarde pot fi folosite ca bază pentru un nou împrumut. Persoanele care vor împrumuta cele 9 miliarde, le vor depune cel mai probabil tot în conturi bancare care devin depozite. Procesul se repetă, rezultatul fiind că, de nouă ori mai mulţi bani pot fi creați din nimic. Mai multe detalii privind modul de realizare a banilor regăsiţi în filmul Zeitgeist postat în secţiunea video a acestui blog.

Considerăm necesare precizările anterior efectuate, pentru a evidenţia faptul că, banii sunt creați din nimic de către instituţii ale statului - băncile centrale, dar şi de către instituţii private, în speţă - băncile comerciale. Dar aceşti bani creați din nimic afectează populaţia prin inflaţie.

Banca centrală ar trebui să se asigure că masa monetară aflată în circulaţie, se regăseşte într-o permanentă corelaţie cu totalitatea bunurilor şi serviciilor supuse vânzării. Dar, acest deziderat nu este îndeplinit. De altfel, Keynes, la întrebarea: de câţi bani are nevoie economia?, a răspuns: “dă bani economiei oricâţi îi trebuie, până când rata dobânzii să fie sub nivelul ratei de profit”. Cum politicile actuale ale băncilor centrale converg către aplicarea măsurilor keynesiene, nu ne rămâne decât să constatăm avalanşa de masă monetară pompată în circulaţie. În plus, Keynes, ne lasă fără răspuns la întrebări precum: cu cât sub nivelul ratei de profit? şi care rată a profitului? Să nu uităm faptul că, fiecare firmă are propria rată a profitului (în situaţia în care nu se află pe pierdere), iar ratele de profitabilitate ale diferitelor domenii de activitate sunt substanţial diferite.

În aceste condiţii, populaţia este cea îndreptăţită să creeze şi să beneficieze de masa monetară nou creată, principala metodă fiind aceea de a se implica în finanţarea investiţiilor. Atunci când un întreprinzător doreşte să obţină resurse financiare pentru dezvoltarea sau pentru punerea bazelor unei noi afaceri, populaţia, prin banca naţională, poate acorda capital în condiţiile în care afacerea este considerată ca având potenţial. Practic, întreprinzătorul devine partener cu întreaga populaţie din care face parte, cotele de participare fiind proporţionale cu capitalul investit de către cele două părţi.

Este absolut necesar ca populaţia să fie reprezentată printr-o instituţie, care să funcţioneze asemănător sif-urilor (Societăţi de Investiţii Financiare) , cu observaţia că, deţinătorii pot beneficia de dividende şi de o parte din cifra de afaceri, dar fără a putea să vândă capitalul deţinut. Necesitatea de a beneficia de o cotă parte din cifra de afaceri, indiferent de profitabilitatea afacerii, funcţie de aportul de capital adus, dar şi de specificitatea afacerii, rezidă din “spiritualitatea” întreprinzătorului de a se juca cu cifrele contabile, sau chiar de a diminua profiturile prin firme “căpuşă”.

În ceea ce priveşte lipsirea dreptului de vânzare a cotei parte rezidă din două considerente:

1.   Nu este normal să vinzi ceea ce ai obţinut doar din simplul fapt că faci parte din cadrul unei societăţi;

2.   Scopul este acela de a asigura un venit garantat tuturor membrilor societăţii pe tot parcursul vieţii, diminuând în acelaşi timp povara fiscalităţii. 

Persoanele abilitate în evaluarea planurilor de afaceri, trebuie să îşi realizeze activitatea, fără a cunoaşte datele de identificare ale antreprenorului, iar dosarele trebuie trimise în mod aleatoriu în toate regiunile ţării.

Aplicarea metodei aduce şi alte avantaje, cum ar fi: creşterea numărului şi a volumului investiţiilor, scăderea şomajului, creşterea consumului atât ca urmare a noilor angajări cât şi a redistribuirii avuţiei către pătura săracă a societăţii.

Încheiem prin a vă îndemna să identificați şi să comentaţi deficienţele sistemului propus şi vă invităm să veniţi cu propuneri de îmbunătăţire sau, de ce nu, cu alte sisteme.